Povestirile Evei Luna, Isabel Allende

Editura Humanitas, 2008
Traducere de Radu Niciporuc

Povestiri desprinse din altă lume, spuse cu rafinament şi dulceaţă, cu personaje care par să te trimită pe o planetă nouă al cărui nume este America Latină. Scriitoarea de origine chiliană, Isabel Allende are o mare putere prin faptul că reuşeşte să exploateze prin literatură unicitatea şi frumuseţea poporului ei.

Erotismul se împleteşte cu mitologicul, tocmai de aceea într-un cadru fantastic poveştile erotice sunt departe de a deveni vulgare. Numesc "Povestirile Evei Luna" speciale pentru că se diferenţiază substanţial de orice altă carte cu substrat erotic, nu ar putea şoca niciodată prin vulgaritate, ci din contră prin frumuseţea limbajului.

Personajele sunt exotice, sufletul lor este atât de înrădăcinat în pământul sud-american încât devin o dovadă vie a fantasticului acelor locuri. Fie că trăiesc intens, fie că se pierd în propriile vise şi trăiesc mai mult în imaginar decât în real, fie că se dezumanizează pagină cu pagină, purtând semnele fantasticului, personajele lui Allende vă vor bine-dispune, vă vor trezi amintiri şi cu siguranţă vă vor mai învăţa ceva nou despre dragoste, viaţă şi ură.

Dulce companie, Laura Restrepo

Editura Humanitas, 2008
Colecţia Raftul Denisei
Traducere de Cornelia Rădulescu

Un roman care m-a dezamăgit, aveam aşteptări mult mai mari de la dulcele stil al scriitorilor de origine americo-latină. Credeam că am să întâlnesc la Laura Restrepo frumuseţea scriitoricească a lui Marquez sau Isabele Allende. Însă la această scriitoare de origine columbiană stilul devine patetic, scapă prea mult spre telenovelism pentru a o putea numi literatură. Face apel la resursele mitologicului şi religiei cu care este impregnată zona din care provine, povestea având în centru un înger, însă scriitoarea nu reuşeşte în nici un fel să valorifice fondul religios al poporului său.

Firul narativ în sine este patetic şi lipsit de substanţă literară: o jurnalistă de cancan pleacă într-un cartier uitat de lume să descopere un înger pentru a-l transforma în subiect de prima pagină. Sfârşeşte prin a se îndrăgosti de fiinţa desprinsă de natural, care normal era "dumnezeiesc" de frumoasă, face sex cu îngerul, care pleacă cu treburi ce nu se leagă de lumesc, iar ea rămâne cu un copil. Telenovelă fără "happy end". Cât de tragic!

La fel ca povestea, şi scriitură abundă în banalitate şi patetism.

Sotia calatorului in timp, Audrey Niffenegger

Editura Tritonic, 2007
Colectia Premium
Traducere de Oana Frantz

Un roman similar cu un exercitiu de imaginatie. Pentru a-l citi trebuie sa stii sa-ti imaginezi cum ar fi sa-ti cunostii viitorul sot inca de la 6 ani pentru ca el calatoreste in timp, sa fii marcata toata adolescenta de aparitiile si disparitiile lui, viata ta sa devina un continuu antrenament in care inveti sa astepti, sa ai rabdare.

In modul asta traieste Clare. Pare extrem de ciudat, insa firul cartii te lamureste pagina cu pagina. Henry, sotul ei, este unul dintre primii oameni diagnosticati cu cronoafectiuni: fara sa vrea organismul lui se deregleaza si se trezeste aruncat gol in trecutul sau in viitorul sau. Calatoria in timp poate parea amuzanta, distractiva, visul dintotdeauna al savantilor, insa romanul te va lamuri ca nu e deloc asa, ca nu poti profita de aceste incursiuni in diferite perioade de timp, din contra Henry e nevoit sa rateze lucruri ca propria nunta, nasterea fiicei lor sau chiar sa si riste viata.

E o poveste de dragoste frumoasa, care nu risca sa devina siropoasa tocmai pentru ca este asezata in acest cadru SF al timpului.

Zeii înşişi, Isaac Asimov

Editura Teora, 1993
Traducere de Dan Mihai Pavelescu

DEDICAŢIE

"Omenirii
Şi speranţei că războiul împotriva prostiei va fi totuşi câştigat într-o bună zi"

N-am mai citit niciodată romane SF dar cred că am început bine. Asimov are un stil pe care l-aş numi "spiritual" şi doar se foloseşte de cadrul romanului SF pentru a ne transmite ceva, pentru a ne avertiza.

"Zeii înşişi" este scris în două cadre spaţiale: pământul şi un univers paralel. Cele două spaţii ajung să comunice prin crearea unei pompe. Pompa pare paradisul: ea produce cea mai bună formă de energie, inepuizabilă şi nepoluantă. Totuşi, unde a fost întâlnită vreodată perfecţiunea? În timp schimbul de energie dintre cele două planete va afecta Soarele, care va distruge Pământul. Creatorul pompei n-ar recunoaşte niciodată răul produs şi tocmai de aceea o serie de orgolii rănite şi dorinţe neîmplinite se înfruntă, fiind mai presus de binele planetei.

Concluzia cărţii şi totodată avertismentul se regăsesc atât în dedicaţia pe care ne-o lasă Asimov, dar şi prin combinarea titlurilor celor trei părţi: "împotriva prostiei zeii înşişi luptă în zadar?".

P.S. N-am găsit decât coperta ediţiei în engleză

Dupa SdC-uri

Azi am fost la două Schimburi de Carti ceea ce a fost foarte foarte misto :D

Am fost la Brăila (normal că doar de asta organizez) şi deja mi-am scris impresiile aici. Esential e ca m-a enervat chelnerul foarte tare, dar am reusit sa ma destind cu o bere si voie buna. Dupa ce am terminat SdC-ul nostru, ne-am gândit noi să ne ducem şi pe la Galaţi pentru că ar fi tare frumos să facem o plimbare şi să mai cunoaştem lume. Drumul a fost tare amuzant mai ales cel prin Galaţi, am stat îngramadiţi în maşină şi era să intre un nene cu Audi în noi :D Din păcate la SdC n-am stat foarte mult dar discuţiile filosofice au fost în toi ca întotdeauna.

Ne vedem data viitoare cu cărţi şi voie bună!

Corabia pisicilor galbene, Diana Corcan

Editura Brumar, 2008

Este prima dată când scriu despre un volum de poezii pe blog. Şi tocmai mi-am dat seama că sunt neajutorată în faţa poeziilor, pentru că nu ştiu să le comentez. Volumul Dianei Corcan mi-a plăcut dar nu ştiu să explic de ce. Cred că pur şi simplu mi-au plăcut. Aşa că m-am hotărât să aleg cele două poezii care m-au impresionat foarte tare.

a fost un fel de potop

când a plecat
mi-a lăsat o valiză cu pene
în care eu repudiată o perioadă
să dorm
dar a curs neagră ploaia ani buni
capul se prăbuşise la picioarele goale
era plin de nămol
atunci mi-au crescut ochii negri - aveau mâini
pentru că aripi n-au mai avut
niciodată
în lut au locuit cu picioare
cu tot
când venea cineva se auzea înfundat
"intră" într-o limbă pe care n-o
înţelegea nimeni n-o privea nimeni
în ochi
pentru că ar fi trebuit să se lase pe
burtă
a fost un fel de potop din care cineva
m-a furat
cu pisicile galbene

peste zăpada din pat se făceau urme

eu nu aveam niciun moment de odihnă
trebuia să curăţ puternicele urme de
cizme
grele ca păcura
care duceau din zăpadă din pat până la
corpul străin şi diform
ce se învârtea prin odaie
mârâind
când un rând de piele îşi arunca de pe el
şi gol puşcă iniţia ritualul cu un rând scris
pe tavan pe perete pe geam - unde se află
un loc care geme
apar şi acum lalele negre strivite pe
mâna mea ciungă - ea pipăie cu botul
de metal ca o gură apucătoare de zestre

Generaţia X, Douglas Coupland

*poveşti pentru cultura cu acceleraţie

Editura Humanitas, 2008
Colecţia Raftul Denisei
Traducător Cristian Ionescu

Generaţia care trăieşte pentru ore fixe, jocuri logice, veşnica bătălie pentru bani şi însemnele statutului sociale. Generaţia fără viitor care nu e în stare să privească în faţă, care se învârte în jurul aceleiaşi monotonii absurde. Generaţia pentru care viaţa este un mare rahat, de care nu vrea să scape. Cam aşa s-ar defini generaţia X imaginată de Coupland.

Din aceast cadru spaţio-temporalo-social încearcă să scape personajele principale: Andy, Dag şi Claire pentru că s-au confruntat în mod continuu cu sentimentul ratării, cu depresii, cu senzaţia că timpul curge mult prea repede. Cei trei se refugiază în deşertul Californiei unde se tratează spunând poveşti pentru a fugi cât mai de parte de societate, romanul fiind un refuz al erei moderne. Într-un fel ei repetă povestea Decameronului, doar că acum nu se mai ascund de ciumă şi de frica degradării culturii - o ciumă a societăţii.

Subiectul pe care scriitorul a încercat să-l imagineze mi se pare foarte atractiv, doar că atunci când am început să citesc am simţit o ruptură între subiect şi scriitură. Stilul este haotic, încâlcit, ceea ce încearcă defapt autorul să ilustreze nu este deloc clar. Pagină cu pagină am fost cuprinsă de sentimentul banalităţii în scriitură la fel cum generaţia X îl simte în mijlocul societăţii. Mă aşteptam la un ritm mult mai alert pentru o astfel de idee.

Publishers Weekly a apreciat romanul drept "un De veghe în lanul de secară al zilelor noastre", însă din punctul meu de vedere nu există termeni de comparaţie. Holden Caulfield m-a cucerit din primele rânduri, Andy, Dag şi Claire n-au reuşit nici până la ultima.

Primăvara soarele se joacă în flori

Voi aţi observat că a venit primăvara? Nu de alta, dar eu azi am realizat şi m-am gândit să o surprind frumos în poze.

Jurnalul pierdut al lui Don Juan, Douglas Carlton Abrams

Editura Humanitas, 2007
Colecţia Raftul Denisei
Traducător Sanda Aronescu

Un roman despre arta pasiunii într-o vreme în care acest concept era crucificat pe nebunia Inchiziţiei. Un personaj pe care credem că îl cunoaştem cu toţii şi a cărui atitudine obişnuim să o vedem prin ochii inchizitorului. "Jurnalul pierdut al lui Don Juan" ne arată un Don Juan de un rafinament deosebit, pentru care sexul este artă, iar modul în care trebuie să se comporte în pat o onoare sacră.

Într-o perioadă în care femeile erau uitate de soţi sau închise de taţi în iatacurile lor, virginitatea învecinându-se pe atunci cu averea, Don Juan părea un înger picat din ceruri care împărţea plăcere. Controversatul personaj părea singurul în stare să înţeleagă o femeie, să-i înţeleagă nevoile şi singurul care ştia cum să o satisfacă. Era atent, mânat de grijă, instruirea unei femei în arta pasiunii fiind sacră, conştient de importanţa primei legături.

Adevărul fundamentul pe care îl ilustrează "Jurnalul pierdut al lui Don Juan" este acela cum că singura modalitate prin care un bărbat poate fi sigur de fidelitatea soţiei lui este să-i dăruiască plăcere, o femeie nesatisfăcută devenind atât de uşor de pierdut.

"Mulţi poeţi au asemuit trupul femeii cu o chitară, dar au uitat să spună că fiecare bucăţică de piele are sunetul ei şi atingerea acestor strune loalaltă creează cea mai frumoasă muzică de pe faţa pământului. În cele din urmă, femeia îşi oferă frumuseţea în schimbul iscusinţei bărbatului şi trupul ei se dezvăluie pe măsura priceperii lui."

În materie de limbaj este cea mai frumoasă carte din gama literaturii erotice pe care am citit-o până acum, fără nici o urmă de vulgaritate. Erotismul este descris metaforic, scriitorul învăluie fiecare scenă în nectarul florilor. Astfel este mai mult subliniată imaginea lui Don Juan de cel care venerează femeia.

Fetiţa şi ţigara, Benoît Duteurtre

Editura Univers, 2008
Colecţiile Cotidianul
Traducere de Irinel Antoniu

Fumaţi? Dacă da cartea asta o să vă dea ceva fiori. Sunteţi adepţi al corectitudinilor de tot felul şi al moralităţii? Ei bine, "Fetiţa şi ţigara" vă va scandaliza, cu siguranţă vă va face să vă revoltaţi. Eşti acel tip de persoană care nu vrea să fie imbecilizat de televizor? Atunci lectura trebuie să vă dea frisoane. În jurul acestor întrebări se învârte lumea imaginată de Benoît Duteurtre.

Vârsta adultă este orizontul şi idealul nostru, copilăria fiind doar supusă unor reguli stricte. În anii copilăriei nu facem decât să trăim ca nişte prizonieri care îşi aşteaptă eliberarea. În "Fetiţa şi ţigara" canonul este răsturnat: deodată adulţii se întorc la restricţiile copilăriei, iar copiii capătă drepturi din ce în ce mai numeroase. Astfel adulţii încep să se simtă într-o permanentă umilire, pe un teritoriu devenit al copiilor.

Legea devine din ce în ce mai paradoxală odată cu interzicerea fumatului. Pentru personajul principal această măsură ajunge să se învecineze cu hărţuirea, depăşind de mult limitele acceptabile în democraţie. Totodată legea se situează undeva la limitele absurdului, întrucât o ultimă ţigară este interzisă chiar şi condamnaţilor la moarte. Până la urmă de ce ar trebui protejaţi plămânii criminalilor aflaţi între la pe linia fragilă dintre viaţă şi moarte?

"Fetiţa şi ţigara" alcătuieşte o lume grotească, dar idiotizată a fumatului interzis până şi condamnaţilor la moarte, deasupra căreia pluteşte vremea de mult apusă când copiii datorau respect adulţilor.

SdC #5

Schimb de cărţi a picat iar în zi de sărbătoare, de Florii(sau de Paşti pentru catolici). Totuşi, sper să ne vedem duminică, pe 12 aprilie, tot în Art Cafe, la ora 16(am trecut la program de vară). Mai pe larg am scris pe schimbdecarti.

Ne vedem cu drag şi cu cărţi!

Întalnire Cenaclu "Forma"

Sâmbătă, 4 aprilie, la ora 10, Cenaclul "Forma" se întâlneşte din nou în Galeria din Pod. La această ediţie a III-a va citi poezie Ionel Creţu. După ce s-a citit numai proză, mă bucur că ne mutăm puţin şi pe poezie. Ca de obicei, vor fi acolo scriitorii Marian Coman, Cristian Robu-Corcan şi poetul Diana Corcan.

Dacă eşti un tânăr care scrie proză, poezie, eseu, critică sau cronici, te invit cu drag alături de noi pentru a citi, a asculta şi a dezbate.

Portocala mecanică, Anthony Burgess

Editura Humanitas, 2007
Colecţia Raftul Denisei
Traducere Carmen Ciora şi Dominica Drumea

Alex este un tânăr al unui viitor distopic, al cărui destin este marcat de semnul violenţei. La doar 15 ani, îşi petrece serile jefuind, violând sau atacând oameni doar pentru amuzament. Iar asemeni lui trăiesc sute de tineri care terorizează aceea lume postindustrializată. Însă jocul cruzimii este frânt în momentul în care personajul prins de poliţie primeşte paisprezece ani de închisoare. Împins de naivitate Alex acceptă să fie cobaiul unui experiment ce îl transformă într-un mecanism, o umbră a ceea ce era de fapt în libertate. Greaţa pe care o simte în momentul în care pofta îl împinge spre nelegiuiri, creează din el o portocală mecanică. Lucru care ne face să ne întrebăm, mai este Alex uman? Deşi dacă pentru el a alege nu mai are nici o necesitate, de ce a fi om ar mai avea vreo însemnătate?

Burgess este autorul care se aşează perpendicular pe etica basmelor. El nu pledează pentru etică, „Portocala mecanică” nepurtand semnele moralităţii. Doar în basme binele şi răul iau formă, în roman binele şi răul salaşluiesc în aceeaşi fiinţă, ideea pe care „Portocala mecanică” o înfăţişează exemplar. Cum ar putea un om să fie în totalitate bun? Sau cum ar putea un om să fie pe deplin reprezentant al răului, fără ca vreo urmă de bunătate să îşi facă loc în sufletul lui? „Portocala mecanică” este un roman care îţi naşte astfel de întrebări, care te face să reflectezi la natura fiinţei umane şi pe care sigur nu-l vei uita uşor. Face parte din categoria romanelor care îţi marchează existenţa de cititor, motiv pentru care pot afirma că este un roman bun.

La nivel lingvistic cititorul este şocat. Limbajul reinventat de Burgess, pe care el îl numeşte nadsat, transpune cu adevărat cititorul într-o lume a adolescenţilor care este afundată cu totul în argou. Nadsat-ul te provoacă, înfăţişând totodată o anumită brutalitate.

P.S. Am vrut să înscriu cronica asta la citestemaimult, dar se pare că concursul s-a terminat ieri, iar la ultima ediţie au scos "Portocala mecanică" din cărţile propuse.